Bună seara doamnelor şi domnilor, amatori de fast-food sau doar telespectatorii rătăciţi între două, trei, nouă sesiuni de zapping.
În talk-show-ul din această seară readucem în discuţie subiectul deschis cu vreo doi ani în urmă, în timp ce activam pe un alt post de televiziune ca realizator de emisiuni … diverse . Mai exact, locuri unde să nu stai la masă.
În această seară avem în vizor cofetăria/fast-food-ul cu nume parţial de emisiune de copii, difuzată pe un post concurent. Tip Top, mai exact.
Satana, că de învârteli între administratorii Pieţei Crângaşi şi afacerişti dubioşi n-am auzit, ferească sfântu’, a pus la răscruce de drumuri acest amplasament cu varietăţi fast-food şi prăjituri. Aici, clasa muncitoare care nu a ajuns pe la orele de educaţie tehnologică, unde s-a predat cursul de învârtit al tigăii şi unsul tăvii, îşi poate potoli foamea cu un senviş, un pilaf cu şniţel, o pulpiţă, o prăjitură ş.a.m.d.
După ce treci de privirea încruntată a vânzătoarei obligate să stea până târziu la muncă, gata oricând să îţi dea două palme dacă nu eşti hotărât încă de cu două zile înainte să ajungi la casă, te poţi pricopsi ba cu o scârbă de nedescris faţă de servicii, ba cu o toxiinfecţie alimentară sau în cel mai fericit caz cu o afecţiune a colonului care se lasă cu o parte din simptomele gripei porcine.
Şi dacă mai ai curajul să încerci şi un desert, să zicem o amandină sau o prăjitură Vis, s-ar putea să îţi dai seama că amandina nu e amandină, iar prăjitura vis îţi transformă seara într-un coşmar.
Parol! M-am păţit eu de două ori. Acuş îmi dreg colonul.
Acestea fiind spuse, dau cuvântul cui doreşte să mi-l ia de pe vârful limbii. Vă rog ca pe parcursul emisiunii să păstraţi un limbaj decent!
Deci, da. În week-end-ul ce a trecut am dat curs unei invitaţii, din partea unor prieteni, la concertul lui Jessy Dixon, la Sala Palatului. Nu sunt un adept al stilului gospel, dar mi-am zis că aş putea încerca înainte să judec.
Surprinzător, am auzit ritmuri de New Orleans jazz şi am recunoscut chiar şi două piese … cover-uri celebre printre artiştii contemporani în căutarea liniştii sufleteşti (link-urile redirecţionează către variantele pieselor cunoscute de mine): When the Saints Go Marching In şi Heal the World.
Am fost surprins să văd că sala era aproape plină, de tineri şi vârstnici la un loc.
… un film cu efecte speciale marca Movieplex Cinema.
Joia trecută am mers la Plaza România să vedem un film, să ne mai dezmorţim din hipnoza corporatistă. Am ales să vedem G.I. Joe: The Rise of C0bra, eu având înclinaţii spre SF-uri de genul. Deşi citisem recenzia de pe Desenele Copilăriei, mi-am asumat riscul de a alege un film nu tocmai reuşit.
Dar nu despre asta vreau să vorbesc ci despre cum a rulat această peliculă digitală. Deşi anunţat pentru ora 19.15, a început în jur de 19.30, iar după primele 20 de minute am avut parte de o întrerupere neaşteptată, o defecţiune tehnică de 1 minut, după cum se scuzau cei responsabili cu bunul mers al lucrurilor la Movieplex Cinema. Şi-au repetat asta de vreo 10 ori până totul a fost pus cap la cap.
Faza s-a repetat spre final, probabil iar îi căzuse băiatului din camera de proiecţie ketchup pe aparatură. Şi dă-i iar cu defecţiunea tehnică de 1 minut până au mai trecut încă vreo 10.
Mă gândeam că, la cei 20-30 de oameni câţi eram în sală şi la preţul plătit pentru un bilet, cele 20 de minute pierdute aiurea ar fi fost date înapoi cu o invitaţie la un alt spectacol, un meniu moca la următorul film etc. şi când colo, am plecat doar bosumflaţi.
Sâmbătă am dat pe la Tuborg Green Fest pentru a vedea Guano Apes. Am ajuns pe la sfârşitul prestaţiei celor de la Zdob şi Zdup şi, curajos, m-am aşezat la coadă la jetoane, unde am stat vreo 15 minute, după care, la fel de curajos, m-am aşezat la coadă la bere.
Şi-am stat ceva, timp în care au început să cânte şi cei de la The Herbaliser, După vreo juma’ de oră am izbutit să îmi astâmpăr setea şi m-am amestecat în mulţime gata pregătit să trag praful pe nas … praful din parcul Izvor.
The Herbaliser s-au autocenzurat pe piesa Sensual Woman, iar pe final au terminat cu o piesă extraordinară, demonstrând că melanjul dintre stiluri are farmecul său.
Dacă clipul nu rulează, încercaţi să vizualizaţi clipul video pe FileBox
Dacă The Herbaliser s-au autocenzurat, nu acelaşi lucru se poate spune şi de Guano Apes, Sandra Nasic şi-a întâmpinat publicul foarte direct:
You are a fucking amazing crowd … !
Şi, o dată cu prestaţia Guano Apes, nori grei de praf s-au ridicat, cete de strigoi … pardon, tricouri negre şi-au făcut apariţia în mulţime, coafura Sandrei a rezistat, cozile la bere au stagnat pe alocuri …
Pe final, Sandra a cerut publicului masculin să-şi arate pieptul dezgolit, pregătind ieşirea din scenă a trupei cu Lords of the Boards …
Îngrămădeală mare la intrare, dar cu toate acestea, după trecerea prin labirint-ul de garduri, totul a fost în regulă. Nici măcar nu s-a făcut percheziţie cum trebuie.
Înghesuială mare în gazon B, cât de cât lejer în gazon A, până la un momentdat, praf cât cuprinde peste tot.
Paul Oakenfold warmup ca să nu te plictiseşti aşteptând la intrare în zona de concert. În jur de 22.00 a urcat pe scena Madonna pe ritmuri de Candy Shop.
Visuals şi animatori/dansatori, 80% din show-ul Madonnei. La juma’ de oră după începerea show-ului s-a dat liber la intrare (zvon!).
Moment gypsy, cuvântare antirasială, huiduieli din public. Fanii au dat în diaree de la crenvurşti http://z8.ro/ls.
Coşuri de gunoi ioc. Fericirea voluntarilor MaiMultVerde? Sau a fost doar un zvon faza cu voluntatiatul pentru concertul Madonnei? La ce era acolo, o mână de oameni nu cred că ar fi făcut faţă.
La vârsta ei se mişcă bine pe tocuri. După visual-ul cu “game over” publicul s-a dispersat fară a cere bis. În 2o de minute de la sfârşitul concertului, aproape jumătate de scenă era demontată.
Cu siguranţă! Din păcate, dacă într-adevăr pe aia o căutaţi, vă anunţ că n-aţi ajuns pe un site de bancuri, ci la un post de blog ce tratează cu totul alt subiect.
De ceva timp mă obsedează ideea de a avea un smart phone şi chiar eram la un pas de a mă arunca la un terminal ce conectează lumea, dar m-am răzgândit când am aflat cam cât ţine bateria.
Cu ceva timp în urmă, aparatul foto (un Canon Digital Ixus V3, la 3.2 megapixeli) a cedat şi nu mai vrea nici în ruptul capului să scoată imagini decente; le dă o tentă de roz, de parcă ar fi scanate de pe film. 3.2 megapixeli sunt mai mult decât suficienţi pentru un smart phone ca HTC Magic, ce ar putea înlocui vechiul aparat foto digital.
De multe ori aş fi vrut să fac filmuleţe prin locurile pe care le vizitez , dar cum nu întotdeauna luam aparatul foto după mine, rămâneam cu buza umflată şi mă ofticam mai rău ca Mircea Badea când era întrecut la trafic de Zoso . Ca să nu mai spun că de urcat imediat pe YT nici nu se mai punea problema.
Mai obişnuiesc să îmi dau cu părerea despre aplicaţii mobile ce îşi găsesc rostul în aria turismului electronic, mai mult bazându-mă pe review-urile altora decât pe experienţa mea, având în vedere faptul că telefoanele pe care le folosesc sunt de generaţie veche şi nu suportă astfel de aplicaţii. InfoCelula e frecţie la picior de lemn pe lângă facilităţile de localizare pe hartă a HTC Maps prin funcţia GPS şi Google Maps. Aplicaţia Travel, ce se găseşte pe Android Market, m-ar mai lumina în ceea ce priveşte aplicaţiile mobile pentru zona travel şi, probabil, aş găsi subiecte noi pentru www.gtd20.ro. Plus de asta, am la păstrare o grămadă de versiuni mobile ale unor site-uri pe care aş dori să navighez când mă plictisesc sau când am nevoie.
La fel ca mulţi alţi utilizatori ai serviciilor Google care au aflat de concursul organizat de Gadgeteer împreună cu Vodafone, îmi doresc un HTC Magic, îmi doresc o schimbare la nivel de tehnologie mobilă, îmi doresc să testez personal Android, sistemul de operare pentru zona mobile.
… în primul rând job-ul. În al doilea rând, printre picături, noul blog nişat pe turism electronic şi arii conexe, că tot se vorbeşte acum de bloguri nişate.
După 4 ani de la ultimul album, Limp Bizkit încearcă să se reintegreze în peisajul muzical actual şi îi reuşeşte de minune. Dovadă stau concertele susţinute până acum în turneul Unicorns N’ Rainbows care i-a adus şi la Bucureşti în această seară.
M-am grăbit ca fata mare la măritat şi am ajuns la Arene pe la 17.00, când încă se pregătea scena pentru trupa Saga. O armată de groupies îşi ocupase deja poziţiile în prima linie, iar restul lumii era împrăştiată care în arenă, care prin tribune.
După ce au început să cânte cei de la Queensrÿche, cei responsabili cu securitatea au început să selecteze publicul după bilete: cei cu bilete de 130 RON în tribune, cei cu bilete de 99 RON în arenă. Ploaia a pus capăt repede acestei organizări, când o parte din public s-a adăpostit în galeriile de deasupra tribunelor.
Nu ştiu câţi au remarcat, dar, în timp ce cântau cei de la Queensrÿche, se putea observa deasupra scenei, în dreapta, un curcubeu. Ai fi zis că e un efect special, având în vedere numele turneului. N-au lipsit decât unicornii! Sau cine ştie …
Limp Bizkit au intrat pe scenă pe la 20.50. Mulţimea de fani s-a lansat în reprize de pogo şi urlete, ignorând ploaia care nu dădea semne că s-ar opri prea curând.
L-am urmărit pe Fred Durst, pe Twitter, încă de la intrarea în ţară, când omul posta impresii de la primul contact cu România şi se plângea de răceala care îi dădea ghes. Deja intrasem la idei că se poate amâna concerul din cauza asta. Norocul a fost de partea fanilor de pe plantaţiile plaiurile mioritice.
A fost ceva de nedescris în cuvinte, a fost bestial oricât ar da-o unii la întors că trupa, că genul de muzică etc. O fost o petrecere, după spusele lui Fred Durst, la care au luat parte vreo 2500 de oameni, unii din tribune, de sub umbrelă, alţii din primul rând din faţa scenei sau din rândul la dozatorul de bere.
Şi dacă nu mă credeţi pe cuvânt, vă las să vă convingenţi singuri, urmărind piesele din concert: (mai mult…)
Bună seara doamnelor şi domnilor, amatori de fast-food sau doar telespectatorii rătăciţi între două, trei, nouă sesiuni de zapping.
. Mai exact, locuri unde să nu stai la masă.
