Profil virtual

Tot vroiam de ceva vreme să scriu o însemnare despre ce cărţi am mai citit şi uite că întâmplarea face să fi primit o leapsă … pe subiect: ultima carte pe care am citit-o şi ultima pe care n-am terminat-o încă de citit. Din cele pe care le-am citit, nu au lipsit din lista de lectură tatăl genului science fiction, Isaac Asimov cu Soarele Gol, şi Orson Scott Card cu prima carte din Saga Umbrelor, Umbra lui Ender.

Ultima citită a fost Umbra lui Ender, o intrigă politică într-o lume ce există sub ameninţarea invaziei unei alte rase, o lume al cărui viitor e pus în mâinile unor copii modificaţi genetic, super dotaţi, antrenaţi în lupta spaţială şi puşi în situaţia de a lupta cu invadatorii prin intermediul unui joc pe computer, joc mai mult decât real (iniţial văzut ca o simulare), singura şansă de a comanda flote spaţiale aflate la distanţe de sute de ani lumină.

Momentan parcurg o lucrare a lui Ion Pogorilovschi, Viziunea axială a lumii - De la fenomenul stâlpnic tradiţional la Brâncuşi. Este o lucrare nerecomandată celor neiniţiaţi, scrisă într-un stil greoi, deşi scopul este foarte clar, explicarea integrării lumescului în sacrul divin şi identificarea artistului ţăran a cărui minte e plină de dorinţe nemărturisite. Mai mult ca sigur vă veţi întreba de ce m-am încumetat să citesc cartea asta şi am să vă răspund: pentru că vreau să caut explicaţii pentru simbolurile pe care le-am întâlnit în arhitectura rurală, dorinţă dezlegată din subconştient cu ceva timp în urmă, când am citit într-un almanah turistic mai vechi despre roţile solare şi arborii cosmici, aceste simboluri ale comunicării profanului cu sacrul.

În speranţa că ce am scris aici nu a fost citit doar din copertă până în prefaţă, dau mai departe leapşa pentru a completa lista de lecturi lui Cake, Paul, Zeeny, Jen şi Alexandru, ingineru’!

… sau cele Cele 11 legi imuabile ale Internet brandingului [Al Ries & Laura Ries].

Cartea se vrea un ghid pentru cei ce vor să îşi facă simţită prezenţa pe Internat ca brand pornind de la nume, interactivitate, advertisign etc. pe fondul globalizării şi schimbării continue.

Într-unul din capitolele cărţii, autorii pun problema divergenţei tehnologiilor şi dau ca exemplu câteva cazuri nefericite ca Aerocar-ul lui Moulton Taylor, ConvairCar-ul lui Theodore P. Hall sau Moller Skycar. La momentul respectiv aceste invenţii vroiau a revoluţiona viitorul, dar felul în care tehnologiile convergeau a scăzut încrederea amatorilor.

Revenind în zilele noastre, se observă pe zi ce trece, o convergenţă din ce în ce mai avansată în rândul tehnologiilor de nouă generaţie - telefoane mobile cu facilităţi de redare a muzicii, cu camere video încorporate şi servicii de navigare pe Internet, PC-uri cu tunere încorporate şi posibilităţi de redare a sunetului prin sisteme audio complicate, ceasuri cu funcţii GPS, mp3 playere cu funcţii radio şi de înregistrare sunet etc. Toate acestea reducând atât spaţiul de depozitare cât şi timpul de învăţare pentru folosire(!).

Totuşi, sunt tehnologii care diverg cum se întâmplă în cazul electrocasnicelor, mobilierului etc. Eu unul sunt de părere că, pe fondul globalizării, tehnologiile, de orice natură ar fi ele, vor diverge.

Pentru a putea enunţa totuşi o concluzie obiectivă vă invit să participaţi la sondaj.

Tehnologiile diverg sau converg?
	Da
	Nu
	Sunt de alta parere (lasa un comment)
Free polls from Pollhost.com

Nu, nu e vorba despre vreo prognoză meteorologică pentru ziua în care tot românu’ cu capu’ pe umeri va trebui să meargă şi să pună deştu’ acolo unde trebuie, ci e vorba de colecţia de nuvele a lui Joachim Wittstock, Ploaie de cenuşă (Ascheregen), colecţie apărută în 1985 şi tradusă în româneşte în 1989. Cele 7 nuvele aduc în discutie, prin intermediul destinelor individuale ale unor naţionalităţi diferite (un german, un român, un ungur şi un evreu), probleme existenţiale ale grupurilor etnice din Transilvania în timpul celui de-al doilea război mondial.

Autorul pune accent pe încercarea personajelor de a se sustrage de la un destin colective pentru a-şi realiza destinul individual. Speranţa că au reuşit să înşele războiul se spulberă în momentul în care toate personajele îşi găsesc sfărşitul, fără a-şi vedea, cum se spune “moartea cu ochii”. Toţi protagoniştii se întâlnesc într-un loc semisimbolic, Ocna Sibiului, unde fiecare îşi aşteaptă rândul pentru trecerea în lumea de dincolo, nu înainte ca fiecare să ia parte la judecata de apoi, unde trebuie să îşi recunoască vina legată de războiul care l-a doborît.

Colecţionarul de istorie, un roman de Elizabeth Kostova, este o reinterpretare a mitului Dracula bazată pe date istorice şi evenimente reale combinate cu pasaje de ficţiune duse la extrem, pentru că îl prezintă pe Vlad Ţepeş (personajul istoric) ca fiind vampir şi în viaţă şi în zilele noastre. Formulări ca “bazată pe date istorice/evenimente reale” şi “reinventarea mitului Dracula” derută cititorul, iar cititotul neavizat, care caută doar firul istoric al evenimentelor, poate pierde plăcerea de a parcurge romanul cap coadă.

Acţiunea romanului, care este ’structurat’ ca o povestire în povestire, are legătură cu o carte bizara, cu paginile goale, mai puţin cea din mijloc, unde apare imaginea unui dragon însoţita de cuvântul Drakulya. Ea are în centru doi protagonişti: Paul, reprezentant al evenimentelor din trecut şi fica sa, viitorul personaj principal al romanului. Mulţi istorici s-au pus în pericol în încercarea de a dezlega aceast mister şi de a descoperi adevărul despre Vlad al III-lea (Tepes).

Paul predă involuntar ştafeta cercetărilor legate de această carte ficei lui care se aventurează într-o ‘urmărire’ a personajului istoric care va purta cititorul din Franţa, la Les Bains (Mănăstirea Saint Matthieu), în arhiva Bibliotecii Naţionale din Istanbul, apoi lângă Bucureşti, la Snagov, în Ungaria, pentru ca mai apoi să îşi găsească răspunsurile într-o biserică construită pe ruinele unei mănăstiri (Sveti Gheorghi).

Toate faptele fictive reies din fascinaţia oamenilor pentru lucrurile pe care nu le înţeleg, obscure, care nu pot primi o explicaţie logică, pentru că imaginaţia omenească e un loc tainic, plin de amintiri primitive şi dorinţe nemărturisite (Vampirul Lestat + Ann Rice).

Nu mă interesează ce cred restul cititorilor avizaţi de prin www, dar eu chiar am citit Alchimistul, Paulo Coelho. Nu are rost să îi mai fac eu review, îl puteţi găsi aici. Indiferent că e sau nu literatură de tren cum o numesc unii, e o poveste uşor de parcurs din care se pot trage învăţături. Stilul e asemănător cu cel abordat de Gabriel Garcia Marchez în Povestea târfelor mele triste. Diferenţa constă în faptul că Coelho abordează teme comune pe care le duce la extrem, în timp ce Marchez atinge un subiect delicat pe care îl tratează din perspectiva unui batrân nefericit.

Flăcăul lui Coelho reuşeşte să vadă dincolo de coincidenţe şi să dea un înţeles mai profund fiecărui semn, abordează astfel viaţa dintr-o alta perspectivă. Bătrânul lui Marghez descopera adevarata dragoste pentru o fecioara, ajungand la concluzia ca sexul e consolarea care-ti mai ramane atunci cand nu-ti ajunge dragostea.

Am ajuns şi eu pe la Bookfest la spartu’ târgului, adică în ultima zi. Lume multă şi cărţi pe toate gusturile … chiar şi Kama Sutra pentru fiecare zi din an! Acum nu are rost să vorbim de accesu’ la carte (cultură) al românului … a vobit Dinescu la Studioul de Carte Realitatea TV despre asta întrerupt din când în când de către bătrânei interesaţi de politică sau alţi indivizi cu alte preocupări, momente în care nu a ezitat să intervină în stilu’ caracteristic spre deliciu’ publicului.

Întâmplarea a făcut să găsesc o carte, la Editura Vremea, pe care o văzusem acum ceva ani într-o librărie pe Magheru şi care cred eu că mi-ar răspunde la câteva întrebări: Viziunea axială a lumii de Ion Pogorilovschi … şi pe care, dealtfel, am şi achiziţionat-o.

Mi-a mai atras atenţia şi Hitler - magul intunericului de Jean Prieur, da’ cum bugetu’ meu pentru cărţi e limitat momentan … am lăsat-o pe data viitoare.

Bineînţeles … prezentă la târg a fost şi Jen şi ale ei cărţi

Noi să fim sănătoşi!

Fiecare din noi şi-a creeat la un momentdat o lume a sa, o lume diferită de cea în care trăieşte şi acţionează în consecinţă, o lume în care fiecare din noi este acel par, pe care unii aborigeni australieni îl cară după ei [fiind în permanenţă în centrul lumii lor sau legaţi cu lumea aceasta şi cealaltă]. Universul acesta propriu a luat naştere, posibil, datorită unor temeri, unor excese de imaginaţie sau pur şi simplu în căutarea confortului spiritual sau fizic, mai pe scurt … un refugiu la lumea reală. Şi aici trebuie să recunosc că Irene vă poate contura mai bine ideea în sine. Parcurgeţi blogu’ ei şi veţi înţelege ce vreau să spun. Defapt, printr-o deducţie logică, şi blogurile fac parte din universu’ propriu fiecăruia. Se spun lucruri despre care cu greu ai vorbi cu anumite persoane, îţi faci acel spaţiu al tău în care totu’ e aşa cum vrei tu, îţi alegi o altă identitate etc.

Ieşirea din timp, acest refugiul faţă de viaţa reală a fost tratat şi în lucrările lui Mircea Eliade, printre care: La Ţigănci, 19 Trandafiri şi Noaptea de Sânziene. Ieşirea din timp e cuvântul cheie şi se face în primul caz prin patrunderea în acel tărâm straniu denumit “La Ţigănci”. Aici, ieşirea din timp nu e totală, se păstrează legătura cu realitatea prin elemente ale profanului: zgomotul metalic al şinelor de tramvai, mirosul de asfalt încins … În al doilea caz, ieşirea din timp se face prin intermediu’ unei piese de teatru, iar în ultimu’ caz prin pătrunderea în „Camera Albastră”. În toate aceste cazuri se urmăreşte confortul fizic sau spiritual.

Şi oricât de fascinantă ar fi lumea asta a noastră, universul acesta în care totul e posibil … tot se mai găsesc nişte vermuşi subterani ce ajung aici şi se duc pe Apa Sâmbetei toate visele noastre. Sunt la fel ca viruşii … mereu se găseşte careva să le facă câte un upgrade sau odată infiltraţi rămân acolo şi când găsesc momentul propice … booom!

Nichita Stănescu

[Nichita Stănescu]