Meloterapie la nevroticul Anxios II

Nu ştiu cum se împacă alţii cu stilurile muzicale care le gâdilă urechile, dar eu, deşi acult muzică din aria jazz, hip-hop, rock, hardcore, raggae, punk şi tot melanju’ dintre acestea, ascult cu mare plăcere şi muzică lăutărească. Cred că ‘microbul’ se trage din momentu’ în care am găsit prin casă două casete din seria de înregistrări Ethnophonie, înregistrări ce prezintă eşantioane de cultură tradiţională

(Romanian Gypsy Music şi Roumanie: Le Faubourgs d’Antan).

Cum la momentu’ respectiv nu aveam net şi nu ştiam ce e ăla ODC le-am făcut din format analog în format digital cu ajutru’ unui walk-man Emerson şi cu SoundForge şi de atunci le-am tot ascultat.

Două piese reprezentative pentru începuturile mele ca ascultător de muzică lăutărească au fost Mihu Copilaş, cântată de un grup de lăutari din satele Mârşa şi Clejani, judeţu’ Giurgiu şi Radu de la Greci, piesă interpretată de un grup de lăutari din satu’ Droboteşti, judeţu’ Teleorman. Când spun lăutari, mă refer la lăutari din ăia din tată-n fiu, cu o viaţă pe umeri, ştirbi şi cu inele de aluminiu pe degete şi nu la pseudoartiştii care azi îşi spun lăutari. Au urmat la colecţi apoi, Nelu Ploieşteanu (asta după ce am revăzut de nu ştiu câte ori Cel mai iubit dintre pământeni – aici muzica lăutăreasca are ceva influenţe de mahala:

Foaie verde murguleţ

Am boală la păru’ creţ

Păru’ creţ făcut inele

Am boală la tinerele),

Romica Puceanu, Dona Dumitru Siminica şi … chiar Gheorghe Dinică, cu o reinterpretare de excepţie la piesa Ce aveţi duşmani cu mine şi altele piese cunoscute.

În momentu’ în care muzica lăutărească de la sat a ajuns în mahalalele oraşelor, s-a schimbat … căpătând atitudinea de rigoare, expunând viaţa din cârciumi sau iubirile ascunse într-un stil care şocheză pe cei neiniţiaţi – nu ştiu cine cântă piesa sau cum se cheamă, da’ e o piesă ce se aude la sfârşit în filmu’ Balanţa, în regia lui Lucian Pintilie, şi care e cam aşa:

Magdaleno de ce minţi?

Că albina n-are dinţi

N-are dinţi n-are măsele

Să te muşte de sâni cu ele

- şi asta pentru că în genu’ ăsta de muzică se simte nevoia de a fi vulgar ca metodă de expunere a frustrărilor de orice natură ar fi ele.

Muzică de mahala fac şi cei din tarafu’ Mambo Siria, grup susţinut de bine cunoscutu’ Mircea Dinescu. Iată aici câteva versuri de mare angajament :

Frumoasă-i vecina noastră

Să mă dau cu ea pe coastă

Haida Lino Cătălino, floricico din grădină

Vin’ la maica şi mă fură

Haida hăţ, haida hăţ

Am boală la păru’ creţ … şi-uite aşa şi iar aşa

Şi amândoi ne-om gâdila.

Au devenit cunoscuţi în urma difuzării la o emisiune a lui Mircea Dinescu, pe Realitatea, şi spectacolele pe care acesta le-a aranjat. Mişcările scenice ale vocalului cred că ar baga-o’n draci pe domnişara de aici!

Dar muzica se schimbă, de orice natură ar fi ea. Lăutăria şi muzica de mahala e dusă şi ea mai departe sub influenţele genurilor muzicale contemporane şi dă naştere unor stiluri noi, ca cel abordat de Mărgineanu. Dru Kline şi Urban Gypsy Circus ştiu mai bine.